la hotarele noastre de ințelegere
a destinului,
plânge in hohote,
marea.

mereu vagabonzi,
in căutarea adevărului din noi,
mergem spre o veșnicie
fragmentată
de o boare de făgăduințe.
ducem gâfâind,
in spate-ca pe o cocoașă,
umbra celuilalt.

lambriuri de deziluzii
impletite
cu descărcări de zori noi,
purtăm sub unghii.

țipătul ascutit al Măiastrei,
libertate mărginită
anuntă.
umbrele merilor din livada ce-și plânge culesul,
le mută cu ciocul la cer.
*
vine o vreme, când
coaja uscată a merelor
ți-acoperă obositele pleoape
și
cioturi de sâmburi ți-apar la tremurânde degete.
atunci, vei trage zăvorul și vei deschide opintindu-te
poarta sfârșitului.

printre neguri albe
scoase din ape ce plutesc peste prag;
printre fulguiri de pene sticloase
ce pasul temător ți-l măsoară,
vei vedea:
nerăbdătoare să te strângă la piept...
brațele veșniciei.