ei apar de sărbătorile cele mari ale despărțirii uscatului de apă,
apar îmbibați de ceața altor tărâmuri,
au picioarele goale și ude-n bocancii
răzmuiați de-o apă ce nu se evaporă-n veci.

privirile lor lasă zgârieturi în adâncul privirilor noastre,
îi vedem foarte rar și doar atât cât ține zgârietura.

ei trec prin oraș de la stânga la dreapta,
mereu de la stânga la dreapta
de parcă ne-ar face înconjurul strângându-ne-n cerc,
de parcă ne-ar strânge lațul.

vin apoi scheunând maidanezii,
scurmă,
dezgroapă din călcătura bocancilor
porții mici de lacrimi amestecate cu sânge,
înfruptându-se ca din ceva ce e numai al lor
și își continuă marșul câinesc pe copaci și pe ziduri –
urină și rouă, urină și rouă,
strop argintiu lângă strop argintiu.

la masa noastră
sărbătoarea despărțirii uscatului de apă continuă,
despărțim oțetul de vin, lațul de cerc, lătratul de urlet...