vântul, anarhist hoinar, manifestele de frunze
doar în buzunarul propriu se pornește iar să bată
și când toamna-i beată criță și se-ncarcă de osânze
se cuvine-a fi rostită vorba clară și-nțeleaptă

care celți și care daci? umbra lor e peste vreme
când pe-araci își arde toamna toate focurile vii
îmi apar timid pe buze milioane de foneme
ca și ceața carpatină risipită de stafii

e o toamnă ca în filme, poamele au curs din ceruri
distilate-n norii care sunt mahmuri ca din beție
cum bolnavii sub perfuzii se holbează lung la seruri
noi bătrâni, de-o viață-ntreagă rumegăm filozofie

nu mai sare poezia, nu mai zburdă căprioara
versul pur mucegăiește cartea vieții s-a închis
dacii privitori în stele din județul Hunedoara
și-au lipit cu lut cetatea și acum oftează-n vis