munții pe care nu îi vom urca niciodată
îi colindăm printre văi
aici fiare flămânde și oamenii răi
vor să ne rupă în dinți sufletul
eu cred ca poetul că dragostea s-a născut
în sălbăticie
plictisul de sine naște dorul de doi
sunt sigur că
numărând înapoi
dumnezeu
e singur
tânjindu-ne

să desenăm icoane în inima arborilor
de ce nu am lăsa drumul să ne poarte
printre ciute și cerbi
lumina așezărilor întinde pe araci
o vie a viilor din care
se vor îmbăta criminalii
nu cred în jertfa adusă de seceră
nici în lumânare și nici în tămâie
eu cred numai în lumina ce suie
printre cuvinte să îmi iasă pe ochi

carte de rugăciune legată în piele
limba mea mută scrie munți de tăcere