mă întreb de câte ori stai pe scaun
dacă realizezi că disprețul e ca o casoletă de carne
pe care o mesteci până când mațele prind forma unei
disperări a câlților
întinzi gâtul și sorbi
venele se învolburează
și se îngroașă de parcă
ai bolborosi o incantație

mănânci până cazi lat iar mâinile continuă să tragă de aer
au în mișcarea lor o clădire contrafăcută
ca un corp flasc pe care te urci când
nu sunt aici

veghea mea are ceva din ceara care-mi curgea
în copilărie pe mâini
apoi pica în nisip și se acoperea cu zăpadă
nici nu mai știu de ce îmi număr și-acum degetele
de parcă mi-ar mai fi crescut unul
galben

coloane groase
din ce în ce mai groase sunt deja ridicate
dacă oferi din carnea tocată
sprijinit de perete
mă încrunt și scuip
te scuip din mine fără să mă uit
la suplețea clădirilor modelate fără să ai
cea mai mică mișcare a feței

scaunul
casoleta goală și dârele de pe perete
privesc locul pe care ai rămas
urmele de sânge amestecat cu apă

mă așez
ar fi fost atât de bine să fii azi aici
să vezi cum am învățat să mă rotesc
în miezul mișcărilor tale
construind același personaj