...n-am știut ce să-ți dau...
m-am scotocit prin toate buzunarele, prin poșetă,
prin sertarele ticsite de cuvintele altora,
am răsfoit cărți, am răscolit rafturi,
(tu așteptai fumând o țigară,
nefericit să vezi că nu eram în stare nici de atâta lucru),
și am înțeles într-un târziu că tot ce aveam era deja trecut prin mâinile tale,
ochii tăi văzuseră tot și de atâta vedere
nici n-ar mai fi putut să citească,
și atunci am întins spre tine o pagină albă;
stăteam așa, eu parcă mai mică, tu parcă ceva mai departe,
undeva între noi tăcerea aceea în care fluturii se izbesc de asfalt
și adorm în lumină,
amândoi cutremurați de atâta neînțelegere,
dar eu mai mult decât tine pentru că aș fi vrut
să mă scrii tu, să mă redai ție,
întreagă și limpede cum n-am fost niciodată pe lumea aceasta,
să rescrii tot, de la prima durere
până în clipa asta când tu, încă fumând, încă nefericit,
te joci pe covor cu picioarele goale,
și în jocul de-a dumnezeu n-aș fi fost niciodată a altuia,
eu, cea de azi, nevăzută de nimeni,
ascunsă în singura taină de nepătruns din visele tale,
n-aș fi iubit niciodată întâi,
nici n-aș fi întins spre tine
o pagină albă,
ceva mai mică, tu ceva mai departe...
...atunci când n-am știut ce să-ți dau,
când tot ce aveam trecuse deja
prin mâinile tale.