E mult de când Dumnezeu n-a mai schimbat
Așternutul!
Iar pământul a prins mucegai...
Nici oamenii nu mai sunt cum erau odată,
Bucățele rupte din Rai!
Parcă până și Diavolul a îmbătrânit,
Ispitele sale,
Pe ele pruncii probează valoare lui NU.
Cârlionți de ochi prosternați a uitare
Se împletesc răscolind cenușa
Din eu și tu!
Buncăre subterane cu lumină, sigilate,
Imense pâlnii în care se scurg amintiri,
Introvertite hălci de fier contorsionat se sufocă...
Și tu de-abia mai respiri!

De curând, însă, Divinul
A spălat cu dero Universul, la mașina cu bule
Și-apoi l-a apretat,
Atât de mult a pus că pe toți ne strânge
Pe carne,
Simt șrapnel de vid în mine îndesat.

E mult de când Dumnezeu n-a mai poposit
În inimile noastre...

(3-iul-2002)