Fantasmele-și lovesc bicele de pământ
Urzicându-l cu dorință,
Trupul mă învăluie-n plăceri nesimțite de spirit
Și trupul său, trupul spiritului meu,
De durerea inexistenței,
Se mișcă tectonic spre apariția urletului…
Te soptesc ca pe-o rugăciune-ntunecată,
Propriul sânge-mi tremură-n vine
Cu puterea speranței
Și mă desfac
În fărădelegi, în păcate, în demoni

Dualitatea ființei mele e mai profound despărțită
Când nuditatea sincerității mă pătrunde
Cu puterea celei mai aprige introspecții
Și de tine sunt tăiată cu această lume
Unde fragilitatea mi se deschide-n răni,
tuturor
Ca și cum aș fi îngropată
În moartea aceea ce-i franjurată în viață…