Știți…cred că m-am pierdut…
Da, nu râdeți, m-am pierdut
între file de mândrie și prejudecată și exerciții de limba română:
Am văzut un munte, muntele erau frumoase.

Știu, vă vine să zâmbiți, dar nu e nimic de râs în asta.
Cred că problema mea este faptul că nimeni nu mă crede…
Știți și cântecul acela: Și nimeni nu mă vrea…
Da, nimeni nu ne vrea atunci când noi ne vrem, și invers…

Dar tot nu am terminat povestea.
De fapt, nici nu am început-o, nici nu mai știu care e ...
Mă simt ca Haroun în marea de povești,
plutind pe o pasăre imaginară,
într-o lume inter-textuală și inter-imaginară…
M-am pierdut precum se pierd ceasurile, inelele,
umbrelele sau ochelarii de soare,
fără speranța de a mă regăsi, și totuși,
simțind nostalgia obiectului pierdut.
Da, știu, soluția ca să nu mă mai doară această pierdere
este una simplă și radicală,
asemănătoare tot soluției aplicate
în cazul pierderii ceasului, inelului,
umbrelei sau ochelarilor de soare:
să mă conving singură că pot fi oricând înlocuită
(precum un ceas, un inel, o umbrelă sau niște ochelari de soare)
cu un exemplar mult mai frumos, și, de altfel, mai ieftin…