Strajă clipei de-amintire stă diamantul cel mai rece,
Și din sentiment și groază ce mai poate înțelege...?
Fiindcă timpul este mort și amintirea delirează,
Și groaza se răsfrânge,sentimentul sângerează...

Lovit tu diamantul meu nu ai pudoare,
Te dezbraci de bine-n fiecare,
Și tai din colțurile tale fierul greu de mântuire,
Mă naști cu azi-ul mireasă,dar din tine nu faci mire...

Și perdeaua ce se lasă ne proclamă mai romantici.
Pe podeaua de lemn umed ne iubim ca doi sălbatici.
Și fâșia de lumină o așez pe pământ,jos...
Pentru ca orgoliul meu să se vadă mai frumos.

Mă oglindesc în ochii tăi și mă împarți stupid,
În mii de raze-albastre,mai moarte sau mai vii,
Și-ți urlu baliverne,dar tu nu mă privesti.
Nu știu...poate n-ai existat nicicând si de-asta nu mai ești.

Îți zâmbesc monoton a suta viață parcă încontinuu.
Și parcă nu sunt eu...atunci de ce să fii tu?
Ești antipatic,ești sublim,imi ești complementar...
Și uite am mai scris un vers (aparent) în zadar.