Din mult pământ și doar o coastă
Te-am zămislit – și-n zi de post,
Și cum se zice-n lumea voastră:
A fost un lucru fără rost.

Þi-am dat să stăpânești pământul,
Să fii stăpână peste vii,
Dar nu mi-ai ascultat Cuvântul,
Ai vrut ca Mine tu să fii.

Te-am izgonit din calea mea,
Și te-am lăsat ca să mă regăsești,
Dar asta a fost vrerea ta,
Și văd că nici nu te căiești.

Te-ai depărtat atât de mult
Că nici tu nu-ți mai știi de urmă,
Era de-ajuns doar să fi vrut,
Și Eu, te-aș fi iertat la urmă.

Acum că mă gândesc mai bine,
Să știi că îmi vreau coasta înapoi,
Și va rămâne doar pământ din tine,
Roagă-te să nu plouă – că ajungi noroi,

Roagă-te să n-adie vântul –
Să nu te facă mușuroi,
Și asta să nu crezi că este totul:
De azi sunt numai Eu, nu noi.

Acuma înțelegi de ce cu-atâta ură
Frământ în mâini pământul moale,
Și-njur când merg pe arătură
Și sparg ulcele, căni și oale.