De multă vreme am încetat să plâng,
Să-mi scutur umerii înghețați, de-atâtea nopți ce-am
așteptat.
Nu mai brăzdez cerul însetat, căutând o stea anume.
Nici că tălpile mi-au sângerat, oprindu-mă din alergat,
n-oi spune.
Nu mă mai plâng de dorul lui, al vântului, nebunului.
Nu mai șoptesc "cri-cri" prin colțuri, nici zâmbete
nu-mpart cu luna, nici cu Siretul, lunecosul.
Nu-mi mai rod unghiile seara, pierdută-n văluri de
fantasme,
Alergând cuvinte-ntruna pe o filă parfumată;
Am aruncat mii de cartoane cu-nșelătoarele culori,
Nu mai dansez cu păpădia, trezind roua de pe nori...
Am ascuns creionu-n tașcă (sau el a fugit de mine?!)
Fără el, de-o vreme-ncoace, nu-mi găsesc cuvintele.
Iar de-atunci?! Mă prefac a ști și murmur, așezând
gânduri pe foaie; spun că am viața ordonată ca și
zestrea din odaie.
Iară toată hărmălaia și tot vuietul din juru-mi
sunt de fapt, o închipuire și eu, tot mai dorm
prin crânguri.
S-a sfârșit! Poate un gând uitat prin poduri, poate
un joc cu tălpi desculțe, poate o dorință nerostită
Sau poate doar hârtia aceasta, pe care mi-am pictat eu
scrisul.
Dar vezi tu, dragă, urmează alta!



9 aug 2005