Pășeam prin colbul unui drum de țară
Stârnind pe jos mici nouri de argint,
Ce dispăreau în noaptea de afară
Ca niște șoapte vechi, uitate, de alint.


Eu nu eram decât o umbră oarbă
A unui pelegrin căzut în astă lume,
O palidă tristețe, un fir uscat de iarbă,
Plutind spre-ngemănarea cu o altă lume.


O lacrimă stingheră visa la nemurire
În ochii-mi ce priveau încet spre absolut,
Căci viața nu mai este decât o-nchipuire,
Un sâmbure uscat pe-un ciob ciudat de lut.


Pășeam prin colbul unui drum de țară
Dorind mereu să fiu altundeva,
Într-o lume fermecată, dintr-o apusă seară
Pe care am trăit-o, atunci, demult, cândva...