Nisipul auriu...
Un cer mult prea albastru...
Nu știu de ce eu văd,
Dar nu aș vrea să văd...


Sub cerul fără pată împodobit cu stele
O dulce adiere se-așterne pe nisip
Și-l spulberă ușor spre magice castele
Împrăștiate-n cețuri de-un visător Oedip.


Sunt prăbușit în palidul pustiu
Al dunelor și-al oazelor sihastre,
Și mă îndrept spre locul care-l știu
Înconjurat de suflete de astre.


Năluci ce îmi rănesc gândirea-ncețoșată
Apar la orizontul speranțelor târzii
Și se coboară-n șoaptă spre inima-mi speriată
Pe care-o liniștesc rostindu-i poezii...


Miresmele de crini ce-mi dăinuie în suflet
Mă amorțesc ușor, intrând și-n trupul meu,
Stinghera lumânare a vieții mi se stinge
Căci cerul iși desface al nopții curcubeu.


Nisipul auriu acoperă pământul
Pe care-am pribegit odată-n viața mea
De undeva de sus eu mai zăresc doar vântul
Înconjurat de stele și de tristețea mea...


O floare rătăcită peste mormântul nopții
Își scutură-n tăcere petalele de fier,
Care se sting in taină, în sanctuarul morții,
În umbre de albastru și în al meu mister.