Azi lumina lunii desenează pe pământ
Insecte ce vibrează-n irizări de poezie;
Zi cu trei sori în frunte, zi fără sfârșit,
Noapte-n care stelele se prăbușesc…
în abisuri.

Aventura timpului începe cu E emiral;
Timpul consumat…timpul consumat…
Simți, tu, secunda în deplinătatea ei?
Doar el, stejarul, dându-se cu curaj
vântului...

Sunt stele ce pier, plouându-și încă
Lumina din îndepărtări mult înalte;
Val care vine…val care se duce…
Dionis, clipa noastră e goală, culoarea
se dizolvă.

Pe-al nostru chip palid, neînsuflețit,
Ne pui ochi plini de vise fermecate;
Pe frunte, „mândru cerc de stele”.
Doar azi căutăm pe spatele gol locul
unde ni se prind aripile…

Vulturul peste care trece armata de nori
A-nceput să strige acum „Odi et amo!”,
Domnul meu, bulgărele negru
Și neînsemnat a căpătat lumina ta.

Dan, azi clopotele lumii-ntregi
ne cheamă „la vecernie”:
- Sfârșitul poetului? Sfârșitul magului-