o toropise somnul pe-un pat de chiparoase
un picur cald de ambră i se scurgea pe buză
prin nimbul hainei sale de aur și mătase
plutea un poematic albastru vis de muză

arhitecturi mărețe castele-n linii frânte
aruncă umbre șterse pe-al arborilor trunchi
concert de muzici sfinte vin greierii să cânte
cu palme-mpreunate cad îngerii-n genunchi


în fiece luceafăr un diamant răsare
iar stelele au sclipăt și clinchet de cristal
și muzei adormite i-aruncă la picioare
flori tinere de salcă și frunze de migdal

e timpul când demiurgul va lăcrima cerneală
să scrie testamentul și să-l arunce-n vânt
ne lasă poezia nu ca pe-o vorbă goală
ea, poate moare-n suflet dar naște în cuvânt