Te ascunzi în inimă, ca într-o peșteră, să mori.
Dar nu mori și atunci îți desenezi pe pereții ei moartea.
Moartea ta - animal rănit care se luptă cu norii.
Afară crește soarele. E aproape întreg. Halucinant.
Îi simți strălucirea de metal indiferent.
Trupul îți e
din ce în ce mai puțin – o pojghiță
de gheață sub care pîlpîie, pînă la capăt,
lumina plină de îndoială a sinelui.
Spargi oglinda în cer. În spațiul
dintre zi și noapte. Tresari,
te miri că între început și sfîrșit
nu e timp deloc : cît ai clipi te naști
și mori de cîteva ori fără să simți altceva
decît o durere ușoară, o tulburare a orei
ca de mireasă tînără, dimineața.
Se apropie de tine, aidoma unor apostoli,
focul, apa, aerul, pămîntul – fiecare vorbește
pe limba lui și limbile lor se amestecă,
formează o sferă colorată pe care
o rostogolești prin neant.
Urcă sîngele în inimă, vrea să țîșnească afară.
Cerul e viu și adînc, gata să se deschidă..
Începi să înțelegi: Peștele îți pregătește,
pas cu pas, ieșirea din peșteră.