Eu n-am decât un prag
sub coaste
pe care să-ți pui ghetele,
doar o punte peste piept
să mă treci de-a curmezișul,
tropăind,
dintr-o parte în alta,
n-am decât brațele mele,
să-ți legene încruntările
silabele sparte,
privirea verde,
ascunsă în crăpăturile ochilor,
indispozițiile,
absențele,
refuzurile,
și palmele reci

Vii de departe,
nu sunt eu drumul,
nu sunt poartă grea
de încuiat după tine
nu-mi da mâna
nu te ține de mine
nu sta proptit
în dreptul ciobului meu
aburit
de fereastră

Aș face toți pașii înapoi,
mi-aș culege urmele una câte una
mi le-aș îngrămădi în călcâie
ca pe un șuvoi de sânge
picurând tăcut
peste pietre,
m-aș pierde de tine
alergând îndărăt
într-un suflet

Să-mi dai înapoi
jumătatea de zi,
noaptea care-a venit
si trupul timpului orb
în care am crezut
că ne-ar fi putut lepăda
în țărână
urlând
aceeași poală chinuită
de cer

să mi le dai
pe toate înapoi
îți zic
și să fugi