trebuia s-o-ntreb
de ce capetele podului se-ndepărtează de seara până dimineața
eu visam câteodată că sunt hamal și mă port sfârtecat pe umeri
hăituit ca un înger fără hartă
și cu aripile cuibărite alb în pieptul ei

(.)

singurele forme de relief pe care le știam
erau gâtul mâinile pieptul și coapsele ei
atât cât puteam înțelege iubind-o
ca pe o planetă secretă pe care picorul meu o călcase cu sfințenie
acum rămăsesem s-o contemplu printre lacrimi nevrotice

(.)

Dumnezeul ei o depărtase doar atât cât să-mi fie arhetip
al celei mai curate fântâni în care mi-am zărit fața
nu-mi ajung zilele să străbat podul acesta
dedesubtul căruia mă văd ca-ntr-o voluptoasă oglindă
un copil cleptoman adunând clipe trecutului
le așează pe umerii hamalului în barba căruia răspunsurile devin grimase