dacă arunc spre lume cu versuri
ele vin înapoi intră pe geam
se așează la masă și râd
nu pot scăpa de ele nicicum
odată am scris un poem cu 100 de rânduri foarte lungi
speriată am închis fereastra
m-am încuiat în casă și pe întuneric am văzut deodată
ceva fosforescent intrând pe gaura cheii
măi ce să fie mi-am spus
privind mai atentă am observat
100 de elfi îmbrăcați în costum și cu galoși în picioare
țopăind fericiți prin bucătărie
ăștia nu sunt cu siguranță ai mei mi-am spus
eu scriu despre castele pietre și nori
pietrele mele sunt când albastre când triste
norii mei sunt pufoși au gust de lapte și trec
castelele sunt din zahăr candel și au porțile închise mereu
așa că de unde elfii aceștia stând pe întuneric
desenând pe pereți cercuri și fumându-mi cu obrăznicie țigările
am plecat din oraș am călătorit cu trenul preț de vreo 3 stații
când am coborât în gara aceea cu nume sonor
mi-am dat seama că venise primăvara
m-am întors într-un târziu acasă
am aprins lumina
nu mai era nimeni acolo
nici măcar eu