**lui Stepa Sirkovic**




ridicați odată, capacul fântânii!
ce mai așteptați?
urniți piatra care împiedică ochiul să vadă orizontul!
la rădăcina zidului, râurile își chibzuiesc viitoarele cărări.

voi, copaci-beți de gravitație,
ridicați-vă trunchiurile
căzute
de-a curmezișul răsăritului!
dați voie flăcării să se prevale într-o explozie de fructe binemirositoare
ale sufletului!
cojile vor sparge balonul întunericului și singurătății.

incizie în mintea hoardei oarbe
care-și
caută haotic altarele iertării.
*
s-a trudit și nu a prins nimic;
pentru cuvântul Lui, a mai aruncat încă o dată mrejele:

scheletul metalic nu-l mai țintuiește în cărucior;
roțile imaginației îl duc pe serpentinele atemporale, ale unei tinerețe-fără-de-moarte,
spre…:
minunata făptură-n straie de sărbătoare,
care, îl așteaptă sub bolta de salcâmi înfloriți, s-o îmbrățișeze cu foc.
spre tine,
din ce în ce mai aproape,
din ce în ce mai prelung,
cântecul
fluierului
coboară și urcă văile dragostei!

printre crengi:
tropăit de bucurii împărtășite.

la ieșirea din marea strâmtoare,
luna
apare
pe cealaltă față
a viselor noastre.









î