ca pe un oaspete neprevăzut
mă parcurgi cu privirea
sînt doar un mort sărac
cu pistrui pe tot corpul
plimbat pe toate străzile
pînă cînd va crește iarba
pe turla bisericii iar
anotimpurile se vor încurca
prin mațele mele ca viermii
întinși la soare în mintea mea
nerușinată

oamenii schimbă vorbele
ca și cum ar sparge semințe
pe marginea unei gropi comune
plină cu bezna altor trupuri
în care nu mai apuc
să fac vreun gest

așa stînd întins pe spate
privesc lumea din care lipseam
iar lumea
mă privea pe mine cu aerul
rarefiat al nepăsării eterne

cerul se scufundă în apa lacului
fără pic de metafizică
în timp ce oamenii fumează
fără convingere