orbesc zilele cu o noapte
pe sârmă morțile se întind speriate
așteaptă nemurirea să le usuce rădăcinile
și încă o apă vie
scursă printre
patimi

femeia închisă într-o lume fără voci
este un lung șir de oameni
cu aripile înfipte în pământ
ce zboară de fiecare dată
în ordinea inversă
a timpului