lui raul huluban



am s-adorm acum. cineva să mă zgâlțâie când ajungem
să țină copilul de mână în așa fel încât să aud cum somnul
meu îi străbate pupilele umede, cum palpitația inimii se lovește de el
ca de-o cutie în care mi-am pus prea puține lucruri
respirația se ridică spre lumină ca urechile unei cobre
dormim strânși unul în altul și respirațiile se ridică pe copitele din spate
strivesc sub ele strugurii necopți ai tresăririlor
cine vorbește în somn se lungește peste cei adormiți și mai bea
o gură din întunericul ce se ascunde în noi. am s-adorm
să nu băgați de seamă că nu știu să visez, doar întorc membrele pocite
prin umezeala de sub privire, rotesc gemetele ca pe limbile
veninoase ale fiarei ce obosește de-a lungul trupului

nu vă uitați că ochii rămân deschiși, să nu credeți că
m-am trezit și să mă lăsați întins în copilul ăsta ce nu se mai termină