Credințe în zeități nimicitoare
Ne-au aruncat în lacrimi de icoană,
Mănăstirile pustiite în grote
nu-și mai fac crezul în lumină.
Alegem să ocolim nevinovăția,
Și nu ne iartă paradisul închis
de o mie de ani de stele, ce nu au miros de mirodenii.

Polimorfismul copilului credincios
se adaugă întotdeauna sclipirii din ochii
mamei ce-l alină, în tot același paradis verde
deschis, închis de o mie de ani de stele...
Și împreună creează un albastru desăvârșit ce privește blând și compasiv lumea, blocul, mașina,
fabrica, parcul, lacul, nufărul... și omul
ce crede în nemărginit.

Zeitățile ne privesc... iar afară miroase bine
a zgomot de furtună...
Răzbate însă Soarele, ca stea, și vin să ia
lumină mănăstirile pustiite mai demult de ea...
Să-și pogoare mai apoi crezul,
Și tu să-l prinzi, să mi-l dai mie și eu mai departe,
Să se coboare sufletul icoanei în mii de alte
omenești șoapte,
iar în finalul glorios de operetă să murim
trăzniți, iar paradisul în sfârșit,
să se deschidă...