perța jr. spunea cândva/undeva/
că poezia se visează
și apoi după ce o fixezi în minte și-n inimă
o așterni frumos pe hârtie...
atunci l-am crezut acum nu
de când visez doar un vid sufocant/delirant/
care mă înghite hulpav și care tot crește în mine
de prea multă neliniște și spaimă cerebrală
au început să-mi albească serpentinele de sub tâmple
caut o umbră să-mi explice verticalitatea/orizontalitatea/
- ingredient indispensabil pentru surogatul meu de viață -
sunt egal cu mine până la un punct/virgulă/
peste care nu pot trece decât rostogolindu-mă în salturi...

perța s-a înșelat poezia nu se visează
ea se siluiește până când te zgârie
până când îți provoacă hemoragie/septicemie/
la creier
până când mori sufocat
încercând să lași rod în ea

și dacă reușești să o fecundezi/fertilizezi/
înainte de a zăcea într-o baltă de sânge/sudoare/spermă
e pentru că poezia se fentează adesea
ademenind-o cu imagini beton și cuvinte marfă
despre cum se mai scrie în postmodernism
când se debitează versuri post coitale