El nu mai e acum decat o umbra,
Un biet uitat, care mai merge-abia,
Cu parul alb si cu privirea sumbra,
Dand lumea-n laturi spre-a pasi din ea.

Nu-l mai cunoaste nimeni. Prin ceata,
El calca-ncet pe drumuri ce s-astern,
Pana ce-odata va iesi din viata,
Pe poarta nestiuta spre etern.

Nu-si mai aduce-aminte nimeni
De el, de mult, care cioplea cantand,
De indraznetul care ani-nainte
Daduse viata marmurei si gand.

L-a blestemant asemenea Olimpul,
Sa piara-n noapte-n gol si-n putregai,
Fiindca-a-ndraznit, dand la o parte timpul,
Sa puna-n piatra inima si grai.

Dar cand prin parc statuile- cu dor-
Il vad trecand si nu e decat luna,
Ele coboara de pe-naltul lor,
Ii ingenunche si-i saruta mana.