Dormeam lăngă-acel munte ce nu mai e urcat
Și toți visam deodată același vis urât
În care cineva ne-a coborât
Tocmai acolo unde eram cu-adevărat.

Ne bucuram că încă mai suntem atârnați
De stâncile albastre și preamăream supuși
Frânghiile în care eram puși
Să așteptăm până vom fi salvați.

Numai când ne rodeau până la os
Ne cățăram pe ele încet încă o dată,
Dar ori se adâncea prăpastia căscată,
Ori cineva de sus ne tot lăsa în jos.

Dormeam lângă-acel munte ca lîngă-un paradis
Pierdut, în care lumea aceasta vinovată
Nu mai putea s-ajungă pe jos ca altădată
Și încerca să urce pe sforile din vis.



URCAREA MUNTELUI(1985)