Mi-a fost frică, la început, să râd în fața foii goale,
Era atât de pură, mireasă tânără, fecioară
Și am vrut să o las așa, să coboare din pământ,
Frumoasă ca o zi de vineri, în calendarul sfânt.

Dacă am plâns în fața ei, întunecându-i drumul,
O mie de cuvinte au pornit pe drum de doliu
Trecând, în lupta cu erele de pace,timpul
Și fluturii lăsați să fie molii.

Spun vorbele. Pe toate, foșnind a toamnă,
Le ascult, țipând, în adăpostul de hârtie.
Cu un păcat în plus, mi-au zis ca să mă țin în urmă,
C-am îngropat în vorbe, nevoia de istorie.