Frunze moarte cad pe strada prafuita
Intunericul zilnic asediaza orasul de sticla
Beton si chirpici si iubire si ura alaturate
Intr-un caleidoscop de contraste patetice.
Toamna sentimentelor e acum vesnica
Ploaia urii picura usor-usor asupra stelelor
Ce se sting, luand cu ele si sufletele noastre
Sugrumandu-ne in melancolia si frica
Date de lipsa oricarei urme de speranta
Pe care-am pierdut-o aruncand-o la
Cosul de gunoi a mentalitatii.
Asemenea unei coji groase de portocala.
Doctorii isi vand potiunile de calmare
A efectelor gandirii, azi periculoase
(nu mai suntem protejati de zidul
De lumina dat de soarele fericirii).
Traim intr-o campie vesnica de-ntuneric
Fara a ne putea astepta la vreo scanteie
Din lumina crepusculara a diminetii
De lumina sufletului idilic
Pe care de mult, sau de putin noi tot
Ni l-am pierdut (timpul si asa nu mai
are nici o valoare, murim incetul cu incetul)
Inghitind clasicele minciuni despre adevar
Libertate,dreptate,fericire).
Suntem dictatori si asupriti, stapani si sclavi
Ai propriei noastre descompuneri tomnatice.
Traiasca speranta, traiasca timpul, geniul
Sentimentul si poate, cu mult, mult noroc
Poate mai avem o sansa, infinit de mica
De a atinge, odata, candva, fericirea ...