Sunt orb,
Dar totuși văd,
Căci simt,
Dar nu trăiesc.
Exist,
Dar nu gîndesc
Respir și zbor,
Iar aripa mă doare
C-am obosit
De-atâta alergare.
Și fug, și fug
S-ajung la infinit,
Dar, dintr-o dată mă opresc
Mi s-a deșurubat piciorul
Și mâna-mi cade grea,
Căci greu mi-a fost și zborul
Le pun la loc,
Mă asamblez
Și merg din nou
Să evadez.
Eu nu mai pot să zbor acum
Și merg pe jos,
Precum un om.
Alerg din nou,
Dar iar nu văd
Și mă lovesc de-un pom.
Aș vrea să fiu o frunză
Să mă hrănesc cu seva lui;
De-aș fi o pasăre,
Mi-aș face
Un cuib pe creanga lui,
Dar nu!
Mai bine,
Mă fac țărână,
Ca să-l hrănesc pe el
Să crească mare și puternic
Către cer.
Mi s-a deșurubat din nou piciorul
Și-un ochi îmi cade jos,
E plin de praf,
Da-l pun la loc
Și tot nu văd,
Căci eu sunt orb
Dar simt răcoarea cum mă taie
În mii de bucățele,
Iar vântul, în turbare,
Mă poartă-n depărtare.
O, gândurile mele...
S-au dus și ele.
O, cer albastru
Ia-mă sus
Și pune-mă pe-un nor
Să văd atunci cum e să fii
Un simplu muritor.
Simt, cum în piept,
Un ac îmi intră
Și-un dor nebun
Ființa mi-o cuprinde.
Visez acum
Că zbor din nou
Și-ajung la infinit,
Iar fuga mea de-o viață-ntreagă
A luat acum sfârșit.
Eu mă opresc
Să m-odihnesc,
Căci tare-am obosit!