Cit de curind se va goli si galeata
asta cu cioburi.
E firesc, doar o port in mine de cind
m-am speriat cit de tare ardea soarele
in ochii mamei.
In fiecare zi am folosit o bucata
de sticla sa-mi alcatuiesc gura de aer si
toate secundele din singele meu au
considerat pamintul acela natal.
Numai in tata, mormolocii din piriul
verde se-nfumurau cind intre
ferestrele mari risul stirb se agata
de poalele obosite de sapte nasteri,
numai pe mama ciinele cu blana ca
apusul de soare o miriia,
numai pe mine ma lasa sobolul sa-i
sap galeria.
Ohoho, inima, ce foc urias erai tu atunci!

Dar nu pot,
dar nu vreau sa ies din
pintecul in care ma hraneam cu alune
de padure.
Dar nu vreau,
dar nu pot sa uit ca
m-am alcatuit in rastimpul
dintre alaptarea pruncilor
si borsul cu stir.
Spovedania mea ramine ciresul amar
crescut pe spatele gradinii.
Ohoho, inima, ce taur grozav esti!

Ce minune pentru doctori, pentru
mama cind in loc de globule rosii aveam
bulbi de lalele.
Ce stupoare pentru cei cu care impart
acelasi singe, frateste, cind numai din
pielea mea ieseau tufe de capsuni.
Ce rumoare se isca atunci cind in loc
de unghii imi cresc
muguri de brad.
Ohoho, inima, ce silaba grea esti!

Un dor nebun de piatra din dosul casei
pe care numaram
miejii, de snopul artagos de mura -
pacat, ce pacat ca nu mi l-am legat de
glezna
ei, chiriasii, urmasii, nici cu foarfeca
de aur n-ar fi reusit
sa ma rupa de pamintul acela natal.
Ohoho, inima, bati a tristete!

E firesc sa fi ajuns la fundul sacului
si sa le spun lor,
care niciodata n-au avut cioburi mai
colorate,
ca in suvoaie de rosu curge
pamintul acela natal.
Ohoho, inima, te cutremuri ca frunza
pe creanga si mirosi a ciuma!

De tarina aceea se tine cu dintii
sufletul meu,
se leaga (precum dulceata) viata mea,
se infasoara ca un copil de lapte
de nucul girbovit care si azi
mai poarta pe trunchi urme de
dinti fericiti.
Ohoho, inima, ce foc mic esti acum!