ca să nu-mi mai plouă în suflet,
te-am ales pe tine drept rană,
înjghebând din zâmbetele tale răzlețe
statui
în fiecare punct important al orașului:
la intrarea în povestea noastră de dragoste,
la ieșirea din iluziile de fiecare zi,
pe falezele duminicilor noastre consumate
în așteptarea buzelor celuilalt,
statuie după statuie
în lutul palid al clipelor,
descărnându-ți ideile despre lume,
mangaindu-ți nustiuceul absent
că într-o ultimă declarație de dragoste bâlbâita,

părintește
noaptea-și întindea cuverturile peste noi,
pășind pe cadavrele nou-născuților pași
din odaia ta placentara,
pipăiam urmele cuielor cu voluptate
ca și cum am fi ronțăit biscuiți,
și număram indeciși secundele
ce se scurgeau între două săruturi