De cate ori desenez curbe cu degetul in nisip,
mi te inchipui o statuie ecvestra,
cu saua de marmura galbena, ciobita,
picioare moi si ochi transparenti la imagini.
Inca imi indoi degetul dupa formele tale,
contorsionat,
trezind fiecare nerv din somnul creator
in care isi concepe valurile marii,
pe intinderile cu sange spumos
sunt singurul care le decide soarta,
corabiilor care te poarta,
hamalilor care te incarca la borduri,
matelotilor care te ghideaza,
fiecare miscare provoaca eternitatea,
la miscare,
asa ca,
de cate ori desenez curbe cu degetul in nisip,
mana mi se despica in fasii, oasele se rup in franjuri,
ochii se desfac in floricele
deasupra statuii tale ecvestre.

De cate ori adaug defecte structurii concepute,
curbele mele se inmultesc, nervii se ating,
iar marile tremura, fara priceperea cailor de sus.
Pescarii au pielea sangerie, gura din spuma,
ochii de matase,
se imbraca in colti de vipera,
au statuia ta in loc de cer,
si convingerea ca degetele mele stiu sa le aleaga drumul.
Serpii care despart apele,
ursii ce intorc valurile,
leii ce urla spre tarmuri,
sunt tot ce iasa de sub palmele mele,
de cate ori adaug bucati de piatra scobita,
statuii tale ecvestre.