Nenorocitule, nenorocitule! nu mai sări în groapa cu var,
mi se strigă adesea:
în cremenea unei zile, dragostea lor începe iar!
Atunci stau precum scările, ignorând arpegiile lifturilor
– virtuozități pe coșuri de piept, de infanți și infante, pisate.

Duminică, în februarie, au filat-o toți – starea mea bovarycă.
Schimburi amnezic-amabile de replici – între idioți.
De când sunt dirijabil de stat, flaubertez – cu tot ce mai am carnal,
pun himen pe masa de Tribunal.

Ceva, totuși, de două ori e impozitat:
balconul de Mărțișor; focile importate de Circul de Stat;
munca, tineretul, copiii, Parascheva, Joia Abandonului Femeilor;
dezastrele și fractalii.

Aseară, doamna reîncepu să compare,
o prelungire de perspectivă,
de atitudini din alte zile (ametecat):
Zeppelinul plutind deliberat;
luxurianța resturilor vegetale;
țiplele de pastile medicale;
cojelile epidermice;
cutiile aluminice goale;
stârvurile.

Fetele Femeii-Cocălar au întins oferta unui Supermarket.
Un câine cu argumente sufciente pentru a intra în istorie
– cocălarii mănâncă orice! –
a făcut un pas și a marcat “ceva” din inexistent,
făcând o tumbă JeanSaulPartreană
– recompensatorie ca mai toate inocențele unui nufăr crescut din pieptul de femeie,
din orgoliul unui țipar prost prăjit,
din supărarea unui șoarec nespălat bine pe dinți,
din spumele unui sfârșit de zile
și din alte ecuații livrești, după cum reiese din analize.

Statistic stăm bine pe lume, spun (cu balans) niște verișoare.
Trebuie, numai, să folosim din plin
delicioasa, adevărata, lună de miere,
comandând din timp plăci de bronz florentin.

19 februarie 2003