Plâng.
“ – Fii bărbat ! ”
mi se șoptește-n cască.
Nu mai mănânc,
nu mai beau apă,
nu mai respir.
Mă răscolește și plâng.
Mi-a plăcut mereu să trezesc
amintirile falezelor
- acum nisip –
cu un bețișor ce durează umbre.
De curând,
mi-am trasat hotarele
dar aria prizonieră,
mi-a ieșit negativă.
Reală, dar negativă.
De nicăieri parcă,
coasa a șuierat prin iarba înaltă
( atât de crudă...credeam ),
cu răsuflarea ei ascuțită
în picuri de secundă
și mi-a reamintit
că strugurii nu mai sunt acri.
De ceva vreme...
Acum,
printre cochilii sărate, pe plajă,
mai rătăcește doar un singur gând :
“ Vine ea vremea otavei ! ” .
- Ascultă cosașule !
Tu știi să te joci de-a firul ?!
Răspunsul său însă,
se zvârcolea neputincios
în colbul uitării,
pentru a se ridica mai apoi
stârnit de roata scârțîitoare,
undeva, în urma carului,
peste oftat de fân
fără de vise...