Îmi ninge-n suflet cu flori de măr
Si port, de-o vreme, stele-n păr.
Pe nesfârsite căi lactee
Alerg adulmecând tăcută o idee.

Pe raza lacrimei din ochi
Se oglindeste umbra “babei-Dochi“
Si port de-o vreme asupra mea
O povară ce se cheamă “nepăsarea ta“.

De-ntind o mână către cer
E pentru că nu plâng, ci sper,
Si-as vrea să mi se surpe-n vis,
Tot cosmosul cu dorul meu nescris.

Si-as vrea să sparg cu pumni de stele
Noaptea din clepsidra visurilor mele ;
Să sfărâm sub pasi-mi de pitic
Tot ce-a fost mai mult decât nimic.

Să refac povara cea mai grea
Să-i dau sens dorintei de “a vrea”
De “a fi”, de “a iubi”, de “a afla” si de “a stii”
Că-ntr-o zi în aminuire totul va sfârsi.
23 octombrie 1995