Un nou Narcis se născuse,
Uns cu lacrimi și cenușă,
Lumina din ai săi ochi
Soarele pe loc și-a dorit;
Vântul gelos îi răsfira
Părul negru, iar apa curgea
Prea palid față de pasul său
Și pe loc îi ursi numai rău.

Oglinda se scălda în al său aur –
Privirea sub o frunză de laur –
Plecată era a nopții frunte,
Și pletele-i erau cărunte,
În fața lui Narcis ce iubea
Doar oglinda care reflecta
Aur; scăldată era imaginea
În lumină, dar vai! ce veste rea.

Timpul a trecut și pentru Narcis,
Pe cer soarele e bucuros,
Apa renăscu din trist abis
Și chiar și vântul – toți erau mai presus
Decât Narcis cel frumos
Ce cu greu se ridica din al său scaun,
El – ce omora cândva și-un taur
Doar cu privirea-i de aur –
Din colț oglinda încă îi zâmbea;
Cu ultime puteri spre ea se chinuia
Dar când ajunse hidos chip
Îl țintuia cu ochi pierduți, fix.
Sepulcral zâmbet oglinda-i arunca
În timp ce din mâinile lui Narcis
Spre podea zbura …

Și totuși ce sinistru!
Oglinda de Narcis zdrobită
Arăta aceeași imagine
… Dar înzecită …