Scrijelește-ți în nisip destinul
cu degetul mare de la picior
și lasă albatroșii să-ți culeagă din urmă
resturile nedigerate ale unor poezii romantice...
Din spuma valului ce mușcă stânca
culege liniștea ce-ți macină instinctul,
iar cu obrazul ciupit de adierea sărată
sărută miile de stele
născute în urma lăsată de piciorul său desculț!
Privirea ei te-a îngropat în singurătate
însă abisul populat de umbre sinistre
de-atunci îți este casă
și vântul...ei bine vântul, te urmează peste tot...
Closetul părăsit te-a reprimit după atâția ani,
și vântul...ei bine vântul te-a urmat în templul Nirvanei...
Vântul împrăștie aroma serilor irosite
pe plaja încinsă-n brâu de raze
așa cum îi răsfira adesea părul mătăsos,...
Vântule, călăuzește-ți prietenul spre asfințit!
Din alge putrede îți împletești mormânt,
din scoici durat-ai templu morții
iar versurile în volume de nisip păstrate
tot veșniciei încă-s dedicate...
Și rezemat de lemnul putred
privește marea înveșmântată de bătrânul soare...
până și closetul care te sprijină
pare destinat admirației în aceste clipe...