„De ce nu vii de pe cărări străine
să-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, când numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.

Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?
Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?

De ce nu vii cât încă sunt aproape?
De ce te-ascunzi cât încă te mai chem?
De ce nu simți lumiona Mea pe ploape
şi Harul Meu, în ceasul tău suprem?

De ce nu vrei să fii cu Mine-n slavă,
să colindăm alături ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din veşnica dumbravă,
cu mâna Mea cunună să-ți aleg!

De ce nu vii tu, suflet nehotarnic,
cît încă pot Mântuitor să-ți fiu?
Când vei striga, va fi atunci zadarnic,
vei plânge-amar, dar poate prea târziu!

Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?
Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?”