fericirea...povara mai grea decat chinurile morții
pe care minti ilustre o contemplă,
umple paharul plin cu veninul dulce-amărui
al vieții de apoi.


Meștere,înmoaie-ți unealta in cimentul
roșu de sângele sfinților
și zidește-mă!

vreau să simt ecoul greu al cuielor lui Iisus!
da, vreau! dar pot, oare? pot să mă las de apa ispitelor, dusă?

mă zgârie sabia în coastă! e sabie, oare? simt eu ceva? nu... e doar vântul...

inima-dușman al minții, mă socotește o neroada...
o cred. mă cred. mă crezi?