Ești cel pe care-l fur acestei lumi,
dincolo de apus și răsărit,
în fiecare noapte,
acolo unde râurile seacă nebănuite iubiri
cu degetele acestea subțiri
care tremură chiar și acum
când te numără geană cu geană
ca nu cumva să apuci vreodată să-mi lipsești

să nu uiți ochii să-i deschizi

îmi șoptești de fiecare dată;
te amețeste mirosul pielii mele
și mă întrebi din ce adâncuri mă ridic
căci mi se-nmulțesc pistrui pe piept
la fiecare salt grăbit spre soare

copilă, care e taina tristeții tale?

Mi-e inima deschisă ție
deși eu moștenesc întunecate-adâncuri
mi-e clipa asta mută
te-am regăsit val cu val într-o singură secundă
și-s doar o pasăre ce-și uită zborul să-l lase vântului
sărută-mă veșnic și-nchide-ne
în aripile astea sfâșiate de timpuri...