Dacă sufletu-mi ar putea gândi
Prin ceața cea umedă și deasă,
Atunci și eu aș putea pândi
Dragostea cea ușor înțeleasă.

Atunci aș vrea să mă fac înțeles
Prin lumea cea îndeajuns nepătată,
Și ea să mă vadă ades
Ca cel cu inima sângerată.

Să râd și apoi să plând intens
Pentru cea care o să-mi fie mireasă,
Să văd iubirea plină de sens
Pentru a lumii frumoasă crăiasă.

Și iar ca să plâng și să râd
Că iubirea-mi nu a fost înțeleasă,
Iar nopțile să le petrec în gând
Cu a lumii iubită crăiasă.

Dar tu iubire prea sfântă
Și-atunci tot pe mine mă chinui;
Și tot pe tine inimă frântă
Eu tot pe tine te-învinui.

Caci tu nu ești destul de matură
Să poți să gândești ușor;
Și pentru mine întreaga natură
Plânge de iubire și dor.

Iar eu cu inima plină de dor
Și fără iubirea ce mă animă,
O să plâng și să plâng din zor
Pentru tine suflet fără inimă.
(10 martie 2003)