Dacă în ochiul tau își are cuibul
de foc
un alt ochi, în care privirea-mi
s-a ars ca-ntr-un joc,
nu mă lăsa pe mine, fiara cruda și prea
arțăgoasă,
sa-ți adulmec, chiar și-n oglindă,
imaginea plânsă,
sticloasă.

Nu, nu-ți văd lacrima,
doar un iris, deschis lumilor mele,
îl recunosc,
mă recunosc și într-un fir
de nisip care, călcat,
în ureche îmi face ușor:
trosc,
surpând pe atunci
înspre acum
unde eu demult
nu mai sunt
dar nici tu,
nici unul, nicicum.

Nu, nu mă mai recunosc
in incognito acela
pe care cândva l-am pierdut
nu suntem singuri
dar tocmai de aceea
îmi este așa de urât.

O batistă a rămas
dinspre tine, fluturând
fără gând,
fără glas,
dar de batistă nu,
nu mă ating,
mi-e încă sfântă amintirea
ultimei Desdemone
dăltuite în lacrimi
și-n frig.

Și totuși,
dacă în ochiul tau își are cuibul
de foc
un alt ochi, în care privirea-mi
s-a ars ca-ntr-un joc,
hai, lasă-mă pe mine, fiara cruda și prea
arțăgoasă,
sa-ți adulmec, măcar în oglindă,
imaginea plânsă,
sticloasă...