Între cele două ore de pauză,
între pătrățelele distorsionate ale
feței de masă,

ah, o telecomandă de aș avea,
prin care să opresc valul de imagini și mai ales
valul din spatele primului, pe care îl întrezăresc
cu ochii atât de măriți, încât
fordurile care ajung pe viaduct sar prin ei
direct în apele linișite ale
lacului de acumulare nervoasă.

iată-l cum se ridică din reflux, algă cu algă
se lasă încet la fund, spre a face loc
sării,
coama lui leonină flutură ironic în spate,
nimeni nu poate, oare nimeni nu poate
piedică să-i ridice?

totul a început de la o mină, se știe,
de la o mină ascunsă de poezie
mulți au căzut inăuntru, gaură albastră
pentru a prinde un loc la fereastră

dar acum nu mai vreau, alții să-mi ia locul,
veghea e lungă și-alungă sorocul,
luați-mă de-aci, văd cum casele se năruie,
mândrele turnuri de castele primesc crăpături,
se sfarmă
de frica acestui penultim val tangențial,
pardon, torențial
de hârtie.