Pășeam incet spre ușa de cristal,
Și totuși, am deschis-o,
Din întuneric un glas prea gutural
Își spuse: „Iarăși n-am închis-o.”

Un om sări atunci prin ușa mică
Privind mirat la ciudatul oaspete,
Þinând în mână o mult prea mare sticlă,
Iar urechile-i erau prea lungi, la capete tocite.

„Poftește, poftește înăuntru, te rog frumos,
Și nu mai sta pe norul meu.
Poftește!” spuse el cam imperios,
„Aici sus Eu sunt propriu-mi Dumnezeu.”

Și am intrat pe ușa mare.
El sărea încet în jur
Vorbea prin spate, nu prea tare,
„Încă un suflet am să fur!”

M-a îmbătat cu aer prea curat, cu soare,
Și lunecam prea sprinten pe aburii vioi,
L-am întrebat dacă are ceva de mâncare,
Și mi-a raspuns: „Aripi de înger ... cu usturoi.”

Și am mâncat, și am băut, și soarele cădea încet,
Și el râdea, și eu râdeam, iar păsările cântau cu spor,
Apoi i-am spus ca ar trebui să plec
Și mi s-a părut că aud: „Toți care intră, aici mor...”