prea aproape de soare pielea înrourându-se mă doare
materia care nu are umbră trei dimensiuni

sau numai două, una – nu spuneți, vă rog, niciuna –
sufletul întru-cântare are nevoie de piept

de creier, de sânge, de oase, de amintirile poate frumoase
ale zilei de mâine care nu a trecut înspre ieri

apa e mută celulele nebune se împerechează iepuri albi
luna plină îi face să doarmă cu ochii deschiși

bufnița vânează șoareci boemi chițăitul verbelor îmi inflamează
gâlcii frazelor duhnind a neon și a zaț de cafea

nu înfige cuțitul în pâine sângele grâului va țâșni în aer
rupe coaja în patru cu dinții ca un cal fermecat

pielea virgină a zăpezilor și-a dilatat porii sub virili ghiocei
numărul frunzelor se divide femei bărbații culeg rădăcini

lungă iarnă – ce înseamnă lung? – unii trăiesc alții au murit
cei mai mulții abia dacă își râd de iarna care va veni

în pântece fetușii se visează sălbăticiuni care nu știu să meargă
o dâră de sânge sub talpă ombilicul care scrie poezii

nu citiți răsăritul cu voce tare veți trezi apusul va mușca din voi
vântul e stomacul chiorăind de foame unul moare născându-se doi

cine n-a făcut un copil nu știe unde să se întoarcă – e rătăcit
dumnezeu nu iubește nepărinții – țineți-mi pumnii –
mai am puțin și vomit

s-au umplut pământul și cerul
de rozătoare cu dinți cariați…