Diogene

Îmi pun atent o pernă pe scaunul electric,
Privesc stupid în jur și respir un smog eclectic,
Cravata roșie o pun în cui și afișez steluțe unite într-un cerc
Vicios, un ștreang se înfiripă pe-al meu gât
Ș-infernul se înalță atat de sus încât
Își face, plin de speranțe, Hades, afiș electoral
Si Loki strânge semnături și-anunță candidatul la postul de primar
În bezn-alung liliecii și-mi cade în cap o stalactită, nu simt nimic,
Flacăra de lumânare îmi cade încet-încet pe o figură
Ce scrie solitar și jilav ceva frivol la tastatură
De la masina ce mâzgălește sublim o foaie de hârtie
În ceea ce-n secole de mult uitate se numea o poezie
Privesc nencrezător, mă uit în suflet cu binoclul meu decrepit
Metafora și comparația încing o horă-ocultă
Metempsihoza unor vremuri în care mai puteai trăi ma înțelege si m-ascultă
Ating acea momâie și răcoarea îmi trimite-n creier un fior
Simt sângele albastru și fac eforturi disperate să spun ceva, fie și un cuvânt
Zâmbind din sanatoriu mă felicită c-am descoperit
Mă sfătuiește să renunț treptat la ergotină
Să-mi clădesc autostrada, sa pun din kilometru in kilometru o sursă de lumină
Parcă îi mulțumesc ș-imi iau adio temporar
Schimb metamorfozat canalul și nu respect nici un orar.