Degeaba
mă izbesc
cu fruntea
de gratiile solide
și înalte,
pînă cînd îmi năvălește
sîngele
pe nas și pe gură.
După o vreme,
cușca va rămîne goală...
Alerg spre asfințit...
Plec,
mereu mai departe,
purtîndu-mi,
fără speranță,
durerea și chinul închisorii.
Neantul
pîndește în mine,
pentru că sunt
omul-tigru.