Tristă ninsoare de ceruri se desparte
Și-mi cade la picioare, impresurându-mi crengile
O bucurie mută din scorburi mă apasă
În revederea dulce a unui prieten drag

Singur, pe câmpul urlând de goliciune
Încerc din nou, afla pe ai mei frați
Frunzuliță veșteda și ultimă rămasă
Cu ochi cercetator se lasă de vânt dusă

Degeaba însa cerc în mare disperare
Cu țipete haine a-i rechema pe toți
Crengile oribile atarnă fară rost
Iar rădăcina stearpă scârbos ți se arată

Doar eu rămasei iară cu trunchiul aplecat
Privind zările gri, ce par acum meschine
Un ultim țipăt jalnic, cutremură pământul
Și-apoi tăcere fu groaznică, nemăsurată

Iar crengile-mi monstroase încet se desfăcură
Revelând falnic hidoasa-i frumusețe
Zăpada de cleștar tot zace-ncolăcită
De gâtul uitatului copac, solitar în noapte

Eu vă urăsc pe toți, copaci de verde crud
Ce bucuroși cetina o fluturați la soare
Și ura ce ma stinge, crește-ngrozitor
Iar amintirea iernii îmi dă un alb fior

Veți continua să fiți vioi și înfloriți
Eu însă tăcut m-ascund în umbră
Departe de fluturi și de flori, departe
În uscăciunea rece a cerurilor moarte